Nu știu dacă tu ai vorbit cu familia ta, când erai copil, adolescent sau tânăr adult, despre tranzițiile din viață. Adesea, cel mai probabil, ai lăsat lucrurile să se întâmple, influențat fiind de tradiții sau de societate: ai făcut o școală, te-ai angajat, te-ai căsătorit poate, ai avut un copil sau mai mulți, ai schimbat joburi, ți-ai cumpărat o casă, ai trecut de la 20 de ani la 30, apoi la 40 și tot așa. Toate acestea sunt tranziții, adică schimbări în ceea ce privește rolul, responsabilitățile sau obiceiurile, care ți-au cerut sau te-au forțat să te adaptezi la contexte noi în viață. Te-ai trezit în tăvălugul vieții, uneori poate ți s-a părut dificil de dus totul, dar ai intrat în joc.

Te enervezi des pe soț sau soție, pe partener sau parteneră, pe părinți sau pe copil, pe șef sau pe colegii de birou când îți cer să faci ceva. Poate nu te enervezi cu adevărat, dar nici nu faci ce te roagă sau o faci fără tragere de inimă. Te gândești deseori să începi un lucru sau să faci un lucru, dar amâni. Nu vrei să faci, dar nici nu ai idee de ce nu vrei. Ți se pare prea greu și inacceptabil sau neimportant. Simți o rezistență puternică la schimbăre.

Ești blocat, te simți prins într-o capcană. Știi că ar trebui să faci o schimbare, dar nu știi care este aceea și nici ce ai putea face. Este ora 3 dimineața și nu poți dormi. Te întorci de pe o parte pe cealaltă. Îți dorești să se întâmple ceva să fie mai bine. Dar să se întâmple pur și simplu, fără efort suplimentar. Și nu pentru că nu ai vrea să faci efort, ci pentru că nu poți. E suficient cât faci.