Ne îndreptăm atenția spre nordul Europei și discutăm despre Martin Luther, care în 1517 a inițiat Reforma prin faimoasele sale teze. Luther a contestat numeroase aspecte ale teologiei catolice, iar succesul său se datorează în mare parte problemelor evidente din cadrul Bisericii Catolice, precum indulgențele și corupția. În această perioadă, papa Iulius II a folosit fondurile din indulgențe pentru a reconstrui Catedrala San Pietro, ceea ce a generat scandaluri și a alimentat indignarea lui Luther.

Luther a fost martorul imoralității din rândul clerului și a lipsurilor din Biserica Catolică, ceea ce a creat o nevoie urgentă de reformă. Deși au existat încercări anterioare de reformă, cum ar fi cele ale lui Wycliffe și Jan Hus, succesul lui Luther a fost amplificat de apariția tiparului, care i-a permis să-și răspândească ideile mai eficient. Luther a beneficiat și de protecția unor prinți germani, cum ar fi Frederic cel Înțelept, ceea ce a fost esențial pentru supraviețuirea și succesul mișcării sale.
Teologia lui Luther se axează pe relația dintre libertate și revelație, subliniind că mântuirea nu poate fi obținută prin fapte bune, ci doar prin harul divin, predeterminat de Dumnezeu. Această viziune pesimistă asupra naturii umane și respingerea rațiunii și libertății ca mijloace de salvare îl plasează pe Luther în opoziție față de umanismul Renașterii.

Martin Luther a fost un polemist vehement, iar ideile sale au fost sistematizate ulterior de gânditori ca Melanchthon și Calvin. El a avut un impact major asupra politicii Imperiului Roman de Națiune Germană, sfidând atât papalitatea, cât și autoritatea imperială. Dieta de la Worms din 1521 a marcat un moment crucial, arătând limitele puterii imperiale și confirmând ruptura confesională în spațiul germanic. Luther a fost un avocat al autorității, ceea ce a convenit principilor germani, și a delegitimat intervențiile politice ale papalității.

Guicciardini a fost un prieten apropiat al lui Machiavelli. Provenea dintr-o familie influentă și bogată, cu membri importanți în sprijinul familiei Medici. Guicciardini și-a datorat cariera acestora. Guicciardini este un gânditor politic important, cunoscut pentru „Istoria Italiei", prima istorie care tratează problemele politice și militare dintr-o perspectivă europeană. Aceasta acoperă războaiele din Italia începând cu intervenția franceză din 1494 și se termină cu victoria spaniolă asupra francezilor.
Guicciardini este mai important ca istoric decât Machiavelli, având o abordare concretă și circumstanțială a istoriei, spre deosebire de idealismul lui Machiavelli.

În „Dialogurile despre guvernarea Florenței", el analizează dictatura camuflată a familiei Medici și propune reforme pentru un executiv stabil și puternic. El arată cum familia de Medici folosea fiscalitatea și manipularea listelor electorale pentru a-și menține puterea, oferind o analiză fină și onestă a regimului lor.

Guicciardini valorizează rațiunea, echilibrul și prudența în politică, spre deosebire de Machiavelli, care pune accent pe virtu și îndrăzneală. Deși există diferențe între cei doi, amândoi au dorit renașterea Italiei și au recunoscut că marile puteri nu vor mai fi orașele-stat italiene, ci noile state mari precum Franța și Spania.

Astăzi vorbim despre marea figură, marea celebritate a renașterii italiene: Niccolò Machiavelli. E născut în 1469 și este foarte tânăr atunci când obține o funcție importantă în Guvernul Republicii Florentine, după ce familia de Medici fusese alungată de la putere în 1494. În noua guvernare, sub conducerea lui Soderini, Machiavelli primește o slujbă foarte importantă. Nu de prim rang, pentru că, deși de familie nobilă, nu era din elita florentină. Dar e o funcție extrem de influentă, pentru că este secretarul celui de-al doilea birou, care se ocupă de relațiile externe, de relația cu cetățile aliate, aflate sub dominație florentină. Are deci și o implicație militară. De altfel, Machiavelli va încerca să reorganizeze armata florentină după modelul armatelor antice, armatelor de cetățeni. El este un mare critic al practicii condotierilor și al mercenariatului. O idee foarte importantă, care a jucat un rol enorm în secolele următoare. Este și un foarte important teoretician militar, a scris „Arta războiului”. Prin această funcție cunoaște figuri de primă importanță, precum regele Franței, Cesare Borgia, împăratul Maximilian. Odată cu revenirea la putere a familiei de Medici în 1513 Machiavelli este mătrășit și își pierde slujba. Ce e mai grav este că ajunge să fie în scurtă vreme arestat, olecuță torturat și exilat la San Cassiano, undeva în apropierea Florenței.

Machiavelli era foarte deprimat și melancolic pentru că vedea de la distanță orașul pe care îl iubea atât de mult. Ori atunci își scrie el la cea mai faimoasă carte, „Principele”, care e un fel de prospect pentru propria lui angajare. „Uite ce bun sunt, angajați-mă!” Un fel de job application dedicat familiei Medici: își arată know how-ul în materie de tertipuri, de stratageme politice. Asta e cartea lui cea mai faimoasă. E o carte foarte des citită, dar foarte des neînțeleasă. Tocmai pentru că mulți negligează ultimul capitol, care este un capitol patriotic. Ori tot ceea ce citim în primele părți trebuie văzut din perspectiva asta, pentru că Machiavelli nu este atât de machiavelic pe cât se crede de obicei. Machiavelli spune niște lucruri extraordinar de interesante și subtile despre ce înseamnă virtutea. Și virtutea nu e doar dorința de a-l înșela pe celălalt, doar dorința de a-l păcăli. Virtu înseamnă să fii eficient. Eficiența este criteriu în materie de acțiune politică. Aș spune că sunt două mari virtuți esențiale: Curajul, îndrăzneala, să ai sânge în instalație și prudența, în sensul de previziune, înțelepciune practică. Despre restul virtuților, Machiavelli spune că, sigur, sunt importante, doar că mai important e să dai doar aparența lor.

Critica lui Machiavelli e că tradiția filozofică de până la el n-a înțeles bine acele virtuți. Ele sunt importante, dar nu așa cum credeau predecesorii. De asta, Principele nu cred că este începutul unei științe politice sau a filozofiei politice ca știință. Nu este un tratat de tip matematic. Nu e ca ceva ce o să avem la Hobbes, de pildă, sau la Spinoza. Dar cred că este o reinterpretare a tradiției, o schimbare a cursului tradiției. De asta e bine să vorbim și despre Comentariile la prima decadă din Titus Livius, o carte eminamente republicană și care completează, de fapt, tezele din Principele. Nu trebuie uitat niciodată că Machiavelli a scris comentariile la Titus Livius despre perioada republicană a Romei. A mai scris, de asemenea, o istorie a Florenței foarte interesantă. Este o istorie a Florenței care pune foarte mult accentul pe conflicte. Pentru că în cartea despre Titus Livius, Machiavelli vorbește despre fecunditatea conflictului, a tensiunii. Politica are o dimensiune agonală, și asta e foarte important și pentru filozofia politică modernă deoarece există o iluzie a consensului. O iluzie a armoniei dintre toate forțele într-o societate. Atunci când există această iluzie, de fapt, s-ar putea ca anumite lucruri să se întâmple pe dedesubt și să răbufnească la un moment dat. De-aia credem că e o carte foarte actuală în zilele noastre.